Pentru mulți, ideea de „acasă” este sinonimă cu siguranța și confortul. Însă, pentru unii părinți, locuința devine un spațiu al fricii și suferinței, marcat de abuzul comis de propriii lor copii. Acest fenomen, deși prezent în numeroase familii, rămâne o realitate rar discutată și insuficient documentată. De la violență fizică la manipulare emoțională, abuzul copil-părinte afectează persoane din diverse medii socio-economice și culturale, însă rămâne în mare parte ascuns din cauza stigmatizării sociale și a lipsei de recunoaștere în cadrul politicilor publice.
Un fenomen ascuns și subestimat
Abuzul copil-părinte apare adesea în familiile unde există un istoric de violență domestică sau abuz în cuplu. În România, abuzul copil-părinte nu este recunoscut ca o categorie distinctă în legislația privind violența domestică, fiind inclus doar indirect în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. Cu toate acestea, legea pune un accent deosebit pe protejarea minorilor, ceea ce face ca situațiile în care părinții sunt victime ale agresiunii exercitate de copii să fie dificil de gestionat juridic. În lipsa unor mecanisme clare de sprijin, părinții care se confruntă cu acest tip de abuz sunt adesea blamați pentru comportamentul copiilor lor, simțindu-se izolați și fără acces la resurse adecvate de consiliere sau protecție.
Potrivit lui Gemma Morgan, lector senior în criminologie la…
