Multe persoane care poartă rana abandonului ajung să aleagă relații în care confirmă același tipar: dau mult, primesc puțin, sunt „de rezervă” pentru cineva care revine doar când are nevoie. Acest tipar nu e slăbiciune, ci un mecanism învățat devreme pentru a păstra legătura cu ceilalți—uneori cu costul propriei nevoi de siguranță emoțională. Cercetările din teoria atașamentului explică modul în care experiențele timpurii modelează „modele interne de lucru” despre sine și ceilalți, influențând relațiile la vârsta adultă.
Ce este „rana abandonului”
În termeni psihologici, vorbim despre efectele unor relații primare imprevizibile sau insuficient răspunzătoare, care pot susține dezvoltarea unor stiluri de atașament nesigure (anxios/evitant). Așa apar așteptări persistente că nevoile nu vor fi văzute ori că apropierea este riscantă. John Bowlby a numit baza sigură acea experiență din care „ieșim în lume” și la care ne putem întoarce „din leagăn până la mormânt”. Lipsa acestei baze poate alimenta anxietate relațională și hiper-vigilență la semne de îndepărtare.
De ce tot intrăm în relații în care nu primim ce avem nevoie
Două mecanisme sunt centrale:
1) Repetiția traumelor (compulsia de repetiție)
Când rănile relaționale nu sunt integrate, oamenii pot reface—fără să își propună—situații similare cu cele dureroase din trecut. Repetiția poate apărea…
