„A cădea din iubire” nu e un verdict moral, ci un proces neurobiologic previzibil: după vârtejul de început (dopamină, norepinefrină, oxitocină), creierul intră în adaptare hedonică, iar stresul cotidian ridică cortizolul și mută sistemul nervos din modul „conectare” în modul „apărare”. Vestea bună este că iubirea de durată nu depinde de șansă, ci de neuroplasticitate ghidată: prin siguranță emoțională, ritualuri de apropiere și intervenții terapeutice (în special terapia focalizată pe emoții – EFT), circuitele relaționale pot fi re-cablate către apropiere, nu defensivă.
1) De la „fluturi” la biologie: cum arată creierul îndrăgostit
Primele luni de iubire sunt, la propriu, un „party” neurochimic. VTA (ventral tegmental area) și nucleus accumbens – noduri ale circuitului de recompensă – se aprind la vederea persoanei iubite. Dopamina crește motivația și focalizarea, norepinefrina amplifică energia și atenția, iar oxitocina și vasopresina încep să lege (bonding) ceea ce dopamina aprinde. Nu întâmplător, mulți descriu începutul ca pe o stare ușor „obsesivă”: studii clasice au observat la îndrăgostiți profile serotoninergice similare cu cele din OCD ne-medicalizat – adică mintea rămâne „agățată” de celălalt.
Pe scurt, începutul e construit pe noutate, intensitate și recompensă – exact tipul de stimul la care creierul răspunde cu „wow”.
