„Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de fiecare dată de aceeași femeie, doar culoarea ochilor era diferită.” E o frază care pare poetică, dar descrie foarte exact un mecanism psihologic: de multe ori, nu ne „alege” doar atracția, ci familiaritatea emoțională. Iar familiaritatea asta poate fi atât liniștitoare, cât și riscantă, pentru că nu e sinonimă cu potrivirea.
În practică, alegerile noastre în iubire se fac pe două niveluri, în același timp. Pe nivelul conștient, ne spunem că vrem respect, stabilitate, reciprocitate, un om „bun pentru noi”. Pe nivelul automat (mai greu de observat), corpul și mintea emoțională caută ceva cunoscut: un ritm, o dinamică, o tensiune, o promisiune. Iar dacă dinamica pe care am învățat-o devreme a fost „iubirea se câștigă”, „iubirea e imprevizibilă”, „trebuie să demonstrez ca să fiu ales”, atunci e posibil să fim atrași de oameni care reactivează exact aceste reguli – chiar dacă, rațional, știm că ne fac rău.
Atașamentul: „programul” invizibil care ne ghidează în intimitate
Unul dintre cele mai bine studiate cadre pentru a înțelege tiparele de cuplu este teoria atașamentului. În versiunea ei modernă, aplicată relațiilor romantice, ideea centrală este că modul în care am învățat să cerem apropiere, să gestionăm frica de pierdere și să reglăm emoțiile în relații devine un fel de „stil” relativ stabil: mai sigur, mai anxios sau…
