Există o iluzie pe care mulți dintre noi o cultivăm cu grijă: că, undeva în viitor, vom fi mai pregătiți. Că atunci când va veni momentul pierderii — și va veni, inevitabil — vom ști cum să facem față. Că vârsta, experiența sau simpla conștiință a mortalității ne vor oferi un fel de imunitate emoțională. Această iluzie se destramă, de obicei, în câteva secunde. Uneori în fața unui pat de spital. Alteori în fața unui telefon care sună la o oră nepotrivită.
Salman Masood, corespondent al publicației The New York Times în Pakistan din 2001, a documentat zeci de atacuri teroriste, cutremure și tragedii colective. A învățat, cu prețul unor ani întregi de expunere la suferință, să construiască ceea ce el numește „distanța profesională” — un scut interior care îi permitea să funcționeze acolo unde alții se prăbușeau. Și totuși, pe 1 decembrie 2024, când propriul său tată a murit în fața ochilor lui, tot ce construise s-a dizolvat într-o clipă. „Împingând lângă personalul medical ca să ajung la el, l-am găsit pe tatăl meu nemișcat și toți anii mei de distanță profesională s-au topit în neant,” scrie Masood într-un eseu publicat în The Guardian în februarie 2025.
Povestea lui nu este una excepțională. Este, în esența ei, povestea tuturor.
De ce nu ne putem pregăti cu adevărat pentru pierdere
Psihologia doliului a evoluat considerabil față de modelul clasic al celor…
