Dacă aș fi tentat să joc același joc murdar ca unii proprietari de site-uri pseudo-jurnalistice, aș începe acest text cu acuze fără fond și cu lozinci care alimentează conflictul artificial dintre angajații de la stat și cei din mediul privat. Dar adevărul e mai incomod – și mai profund.
Clasa politică aflată azi la butoane știe că, pentru a-și ascunde incompetența și interesele, are nevoie de un inamic de serviciu. Iar cel mai la îndemână țap ispășitor rămâne bugetarul. Mai ales profesorul, medicul, funcționarul sau polițistul care, în lipsa unei apărări reale, devine ținta perfectă.
Ni se spune că statul „nu își permite” să-i mai plătească, că sunt „răsfățați” și „ineficienți”. Se omite însă faptul că acești oameni sunt baza unor servicii publice esențiale. Că salariile lor, chiar și acolo unde au crescut, nu reflectă nici riscul profesional, nici lipsa de resurse, nici efortul depus într-un sistem disfuncțional.
În 2017, statul a votat o lege a salarizării unitare. Teoretic, aceasta prevedea că niciun salariu din sistemul public nu poate depăși salariul președintelui. În practică, legea a fost aplicată selectiv. În timp ce o parte dintre bugetari au rămas pe grile vechi, în alte zone – companii municipale, agenții de stat – s-au acordat salarii și bonusuri de mii de euro lunar, mult peste pragul stabilit. Ba mai mult, simplul privitor de știri la televizor, care află cu…
