Parentificarea cronică este un fenomen în care un copil preia responsabilități care, în mod normal, ar trebui să revină unui părinte sau unui îngrijitor. Deși este posibil ca rolurile să se schimbe temporar în familii sănătoase în momente de criză, în cazul parentificării cronice, acest dezechilibru devine o constantă în viața copilului. Pe termen lung, acest proces poate conduce la traume emoționale și psihologice ce persistă până în viața adultă.
Studiu de caz: efectele parentificării cronice
Emma a crescut într-o familie monoparentală după ce tatăl ei a părăsit familia când ea avea opt ani. Mama sa, copleșită de depresie și dificultăți financiare, a început să se bazeze pe Emma atât pentru sprijin emoțional, cât și pentru sarcini practice. La doar nouă ani, Emma gătea, făcea curățenie și își ajuta fratele mai mic la teme. În plus, mama sa îi împărtășea problemele financiare și emoționale, lăsând-o pe Emma copleșită și anxioasă.
Ajunsă la maturitate, Emma s-a confruntat cu perfecționism, dificultăți în a avea încredere în ceilalți și un sentiment constant de vinovăție atunci când își punea propriile nevoi pe primul loc. Prin terapie, a reușit să recunoască povara nedreaptă care i-a fost impusă în copilărie, să stabilească limite sănătoase și să își regăsească propria identitate. Cu toate acestea, efectele parentificării au continuat să o influențeze.
