În ultimii ani, discursul public și clinic privind adicția a pus un accent puternic pe eliminarea rușinii din procesul de recuperare. Intenția este una empatică și bine intenționată: să încurajeze oamenii să caute ajutor fără teama de judecată. Însă această abordare riscă să ignore un adevăr psihologic fundamental – faptul că rușinea, în anumite forme, poate fi nu doar justificată, ci și folositoare în vindecare.
Autorul acestui punct de vedere reflectă asupra propriei experiențe cu alcoolul și benzodiazepinele, unde rușinea – mai profundă decât vina – era resimțită ca o condamnare existențială a propriei persoane. A trăit într-un cerc vicios: consuma pentru a amorți rușinea, iar consumul genera și mai multă rușine. Totuși, această rușine nu era pur și simplu distructivă. Cu timpul, a devenit și un indicator al distanței față de valorile și scopurile de viață asumate.
În viziunea culturală contemporană, adicția este deseori înțeleasă ca o boală – și, la fel ca în cazul altor boli, pacientul nu ar trebui să fie considerat vinovat. Dar rușinea care apare în adicție nu este echivalentă cu rușinea de a contracta o boală infecțioasă. Potrivit cercetărilor din antropologie și psihologia culturală, rușinea (ca și vina) are un rol de reglare socială. Este un mecanism prin care culturile transmit norme și valori și în care individul dezvoltă o conștiință morală internă.
Majoritatea…
