În ultimii ani, rușinea a fost adesea exclusă din discursul despre recuperarea din dependență. Intenția este una nobilă: să evităm judecata și stigmatizarea persoanelor aflate în suferință. Dar, susține Owen Flanagan, profesor emerit de neurobiologie și filozofie la Universitatea Duke, această excludere ar putea ignora un adevăr esențial: rușinea, atunci când este direcționată corect, poate fi un catalizator pentru schimbare.
Flanagan, autor al volumului What Is it Like to Be an Addict? (2025), vorbește din proprie experiență. Timp de ani, s-a aflat într-un cerc vicios: consuma alcool și benzodiazepine pentru a amorți rușinea legată de propria dependență, dar acest comportament nu făcea decât să adâncească sentimentul de eșec. Rușinea era profundă, existențială, legată de propria identitate, și alimenta un cerc autodestructiv.
Rușinea nu este întotdeauna distructivă
Mulți specialiști consideră rușinea drept un obstacol în calea recuperării. Argumentele sunt două: în primul rând, că este o emoție globală și toxică („Sunt un ratat”), iar în al doilea rând, că dependența fiind considerată o boală, nu ar trebui să provoace rușine – nu ne simțim rușinați că avem gripă sau diabet.
Dar Flanagan argumentează că rușinea poate avea o funcție adaptativă. Antropologii și psihologii culturali au arătat că toate culturile folosesc emoțiile negative – frică, rușine, vină – pentru a învăța…
