De Kaytee Gillis, LCSW-BACS, psihoterapeut și autor al trei cărți, inclusiv „Breaking the Cycle” și „It’s Not High Conflict, It’s Post-Separation Abuse.”
Îmi amintesc că familia mea a mers la terapie de familie o singură dată. Ne-am aflat într-o cameră slab luminată, cu ferestre mari care dădeau spre piața din centrul orașului. Nu îmi amintesc ce s-a discutat acolo, dar îmi amintesc că eram teribil de îngrijorată că terapeuta ar putea descoperi că eu eram problema; că eu eram motivul pentru care ne aflam acolo. Am făcut tot ce am putut pentru a mă comporta bine: stăteam liniștită, vorbeam cât mai puțin și nu am plâns deloc. „Poate o pot păcăli”, mi-am spus atunci, la 8 ani. „Dacă stau cuminte, nu-și va da seama că eu sunt problema.”
Abia când am spus această poveste într-un podcast, acum câțiva ani, am realizat cu adevărat impactul acelui moment. La 8 ani, deși abia învățam să-mi leg șireturile, eram convinsă că eram sursa problemelor familiei mele. Treizeci de ani mai târziu, știu acum că un copil nu poate fi niciodată vinovat pentru disfuncționalitățile sau abuzurile dintr-un sistem familial, dar am dus cu mine această credință ani de-a rândul, integrând-o în identitatea mea.
Această senzație profundă de vinovăție și rușine – de a crede că eu eram cauza suferinței familiei mele – s-a impregnat adânc în mine. A fost acolo pe tot parcursul adolescenței și până în viața de…
