Există lucruri pe care le facem aproape automat și pe care le explicăm, de obicei, prin educație, familie sau „felul nostru de a fi”. Păstrăm obiecte de care nu mai avem nevoie, ne simțim vinovați când aruncăm ceva, strângem provizii „pentru orice eventualitate”, ne agățăm de control și ne neliniștim când simțim că nu avem destul. La prima vedere, toate acestea pot părea simple obiceiuri. În realitate, ele pot ascunde frici mai vechi, transmise tăcut dintr-o generație în alta. Exact această idee se află în centrul volumului „Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale”, semnat de psihologul Mariel Buqué și prezentat în materialul atașat.
Cartea pornește de la o observație care poate părea banală, dar care are o mare forță explicativă: uneori, ceea ce păstrăm în casele noastre nu sunt doar obiecte, ci și urmele unei istorii emoționale. Punga cu pungi, cutiile cu lucruri „care poate vor folosi cândva”, atașamentul față de obiecte vechi sau teama de a nu risipi nimic nu spun doar o poveste despre economie domestică, ci și una despre lipsă, nesiguranță și supraviețuire. În materialul de prezentare, experiența familială a autoarei devine un exemplu clar al felului în care strategiile dezvoltate în contexte de sărăcie reală pot continua să modeleze emoțiile și comportamentele urmașilor, chiar și atunci când condițiile de viață s-au schimbat radical.
