Lansarea satelitului Sputnik 1 în 1957 a marcat începutul erei spațiale – și, implicit, apariția primului deșeu spațial. De atunci, numărul obiectelor aflate pe orbită a crescut exploziv, depășind 28.000, dintre care peste 11.000 sunt sateliți activi, majoritatea parte din megaconstelații comerciale precum Starlink sau Kuiper.
Acești sateliți sunt, conform regulilor curente, dezintegrați în atmosferă la finalul misiunii, după aproximativ 25 de ani. Procesul este considerat eficient pentru curățarea orbitei, dar vine cu un cost ascuns: impactul atmosferic și climatic al particulelor rezultate în urma arderii lor.
Ce înseamnă arderea sateliților pentru atmosferă?
Cercetările recente sugerează că, până în 2033, deșeurile provenite din reintrarea în atmosferă a sateliților ar putea introduce anual aproximativ 3.500 de tone de aerosoli în atmosferă. Aceste particule fine pot reflecta sau absorbi lumina solară, influențând echilibrul termic al Pământului. Compoziția lor variază, dar printre cele mai preocupante se numără oxizii de aluminiu și azot, substanțe cunoscute pentru potențialul lor de a deteriora stratul de ozon.
De altfel, studii din 2023 au identificat pentru prima dată metale precum aluminiu și litiu în stratosferă, provenite din arderea componentelor spațiale, inclusiv a treptelor de rachetă.
Posibilitatea reapariției găurii din stratul de ozon
Stratul de ozon, care protejează planeta de radiațiile…
