Psihanalistul Josh Cohen scrie despre un pacient al său pe nume Elliot, care și-a luat recent o săptămână liberă de la jobul său solicitant de medic de familie. Elliot se simțea epuizat și avea nevoie disperată de odihnă. Planul său era să doarmă până târziu, să citească un roman, să facă câteva plimbări relaxante și poate să se uite la „Game of Thrones”. Totuși, în loc să se odihnească, Elliot și-a umplut programul cu vizite la muzee de artă, concerte, teatru, întâlniri cu prieteni în baruri și restaurante noi. Pe lângă acestea, au urmat vizitele la sală, lecțiile de spaniolă și asamblarea unor piese de mobilier.
În prima dintre cele două sesiuni săptămânale de seară, Elliot s-a întrebat dacă nu ar trebui să încetinească ritmul. Se simțea la fel de epuizat ca întotdeauna. Prietenii de pe Facebook și Twitter glumeau că totul părea mai mult muncă decât odihnă. „Încerc să înțeleg cum am ajuns să fac atât de multe când de fapt nu voiam să fac nimic. Cumva, să nu faci nimic pare imposibil. Adică, cum poți să… nu faci nimic?” spune Elliot.
Josh Cohen explică faptul că atunci când Elliot protestează că nu poate să nu facă nimic, el se vede și se judecă prin prisma unei culturi care privește cu dispreț orice formă de inactivitate. Sub o auto-supraveghere constantă pentru a determina dacă este suficient de productiv, Elliot se simte rușinat atunci când își evaluează lipsa de realizări. Acest lucru îl lasă, în același timp, prea epuizat pentru a munci și incapabil să se odihnească.
Așa cum Cohen descrie în articolul său din numărul din august/septembrie al revistei „1843”, aceasta este dilema de bază a celui care suferă de burnout: o senzație de epuizare însoțită de o compulsie nervoasă de a continua cu orice preț, o capcană dublă care face foarte dificilă găsirea unei soluții.
Burnout-ul implică pierderea capacității de a te relaxa, de a „pur și simplu nu face nimic”. Acest lucru împiedică o persoană să se bucure de plăcerile simple – somn, băi lungi, plimbări, prânzuri îndelungi, conversații relaxate – care induc calm și mulțumire. Potrivit lui Cohen, poate fi contraproductiv să recomanzi activități de relaxare cuiva care se plânge că singurul lucru pe care nu-l poate face este să se relaxeze.
Josh Cohen se întreabă: Ce este necesar pentru a recupera capacitatea de a nu face nimic, sau foarte puțin? Mulți ar putea presupune că psihanaliza este remediul instant. Totuși, Cohen subliniază că psihanaliza este solicitantă din punct de vedere emoțional, consumatoare de timp și adesea costisitoare. De asemenea, nu funcționează pentru toată lumea, un adevăr de bază pentru toate tipurile de terapie, fie ele fizice sau mentale.
În cazurile mai puțin severe de burnout, Cohen sugerează că dificultățile care induc epuizarea nervoasă sunt mai externe decât interne. Timpul și energia pot fi epuizate de evenimentele vieții, cum ar fi doliu, divorț, schimbări de statut financiar, pe lângă cerințele de la locul de muncă. În astfel de cazuri, Cohen recomandă soluții externe – reducerea orelor de lucru pe cât posibil, crearea mai multor momente de relaxare sau pentru practici contemplative precum yoga și meditația. El explică faptul că acest lucru nu este doar o chestiune de găsire a unui remediu, ci și de a-l descoperi. Ascultarea și atenția acordată nevoilor sinelui interior, spre deosebire de cerințele lumii exterioare, pot avea un efect transformator.
Cu toate acestea, Cohen recunoaște că astfel de soluții pot părea nerealiste pentru unii suferinzi atât din punct de vedere practic, cât și psihologic. Din punct de vedere practic, mulți dintre noi lucrăm în sectoare care cer ore lungi și un angajament neîntrerupt; din punct de vedere psihologic, reducerea orelor de lucru și, astfel, retragerea din cele mai înalte niveluri ale „jocului” este probabil să inducă mai degrabă mai multă anxietate decât mai puțină pentru cineva care este împins neîncetat să realizeze mai mult. Deși există multe mijloace prin care putem fi ajutați să ne relaxăm, Cohen afirmă că dilema burnout-ului sever este tocmai că nu poți fi ajutat să te relaxezi. Acolo unde burnout-ul are rădăcini psihologice, psihanaliza poate ajuta.
Cohen explică faptul că unul dintre modurile în care psihanaliza ajută este prin „formă”. Epuizarea nervoasă a burnout-ului rezultă din supunerea la o listă nesfârșită de sarcini pe termen scurt și lung. Într-o ședință de psihoterapie, stai sau te întinzi și începi să vorbești fără o agendă anume, lăsându-te dus de unde te duce mintea. În anumite momente ale unei sesiuni, s-ar putea să fii tăcut, descoperind valoarea de a fi pur și simplu cu cineva, fără a fi nevoie să te justifici sau să dai socoteală, instilând o apreciere pentru ceea ce psihanalisul american Jonathan Lear numește „activitate mentală fără un scop.”
Cohen continuă explicând că un alt mod în care psihanaliza poate ajuta este prin „conținut”. Discuțiile cu un terapeut ne pot ajuta să descoperim acele elemente din propria noastră istorie și caracter care ne fac deosebit de vulnerabili la dificultăți specifice, precum burnout-ul. În articolul său pentru „1843”, Cohen discută despre cum doi pacienți au ajuns din copilărie să își asocieze valoarea personală cu nivelurile lor de realizare. Sub presiune constantă din interior pentru a „fi cei mai buni”, aceștia erau predispuși să se simtă goi și epuizați atunci când, inevitabil, simțeau că nu au reușit să trăiască conform acestei imagini ideale de sine.
Acest lucru a fost foarte evident și în cazul lui Elliot, ceea ce explică de ce ideea de „a nu face nimic” îl scandaliza atât de mult. Chiar și astăzi, în apropierea bătrâneții, Elliot nu și-ar putea imagina părinții să stea degeaba vorbind, citind sau uitându-se la TV. Își amintește mesele de familie luate rapid, cu unul sau ambii părinți grăbindu-se să plece la un alt angajament. Viața sa era strict organizată cu teme și lecții extrașcolare, și nu a fost niciodată admonestat mai dur de vreunul dintre părinți decât atunci când era „leneș”. „Erau cumva compulsiv activi”, spune el, „și mă făceau să simt că era rușinos să pierzi timpul. Îți poți imagina că scaunele lor erau dotate cu un șoc electric dacă stăteau mai mult de zece minute.” Abia acum începe să se întrebe de ce ei, și el la rândul său, sunt așa, și de ce să stai în repaus pentru orice perioadă de timp este echivalent în mintea lor cu „a-l pierde”.
Josh Cohen concluzionează că o astfel de înțelegere poate fi utilă pentru a ne provoca obiceiurile internalizate legate de muncă și dogmele noastre despre ce constituie o utilizare „productivă” a timpului nostru. Ne încurajează să reflectăm asupra a ceea ce ar face o viață demnă de trăit, în loc să trăim pur și simplu viața pe care presupunem că suntem obligați să o trăim.
