Sunt seriale care te prind prin ritm și suspans. Și sunt seriale care te prind altfel: pentru că par atât de reale încât, la un moment dat, nu mai urmărești doar o poveste. Te urmărește ea pe tine.
Într-o scenă de terapie de cuplu, terapeutul pune o întrebare simplă, fără dramă, fără morală:
„De ce nu ai mai iubit-o?”
Personajul răspunde cu o sinceritate greu de privit: nu a iubit-o cu adevărat, nu în felul în care ar fi avut nevoie ea. A iubit mai degrabă din recunoștință, din obligație, dintr-o datorie emoțională confundată cu iubirea.
Replica asta m-a întors spre mine. Și mi-a apărut o întrebare care nu s-a mai dus:
Dacă un terapeut m-ar întreba: „De ce ai iubit atât de mult?”, ce aș răspunde?
A reflecta asupra trecutului nu e un exercițiu „frumos”. E muncă. Uneori e muncă grea. Și când ești obosit pe dinăuntru, tendința e să lași gândul să treacă, ca pe o frunză dusă de apă. Așa am făcut. Mi-am spus „nu acum” și am mers mai departe.
Doar că viața are un mod curios de a readuce lucrurile exact când crezi că le-ai pus la păstrare.
Când tehnologia îți servește o amintire
Am renunțat de mult să mai intru în arhiva de poze și amintiri ca să nu retrăiesc iubirea neîmpărtășită. Și totuși, într-o zi obișnuită, telefonul a ales altfel. O notificare, o amintire, o fotografie.
Nu una banală. Una dintre acelea care rămân în subcontient și se…
