Dilema prizonierului este una dintre cele mai cunoscute idei din teoria jocurilor: două persoane trebuie să aleagă între cooperare și acțiune în interes propriu (defecțiune), fără să știe ce va alege cealaltă. Deși cooperarea ar produce un rezultat mai bun pentru amândoi, logica „minimizării riscului personal” îi poate împinge pe ambii spre defecțiune — adică exact rezultatul colectiv mai prost.
Conceptul a apărut în 1950 în contextul cercetărilor RAND, prin lucrările lui Merrill Flood și Melvin Dresher, iar versiunea narativă cu „doi prizonieri interogați separat” și denumirea „Prisoner’s Dilemma” au fost introduse de Albert W. Tucker pentru a face problema mai intuitivă pentru publicul din științele sociale.
Acesta este un articol adaptat și extins, pentru un public de dezvoltare personală, după un material semnat de Cynthia Vinney, PhD.)
Cum funcționează: povestea clasică, pe scurt
În versiunea populară, doi suspecți sunt interogați separat. Fiecare are două opțiuni:
- cooperare: tace (nu îl trădează pe celălalt)
- defecțiune: îl trădează pe celălalt (mărturisește)
Rezultatele tipice sunt:
- dacă unul defectează și celălalt cooperează, „trădătorul” primește pedeapsă mai mică, iar cel loial primește pedeapsă mare
- dacă amândoi cooperează, primesc pedepse relativ mici
- dacă amândoi defectează, primesc pedepse medii
Punctul dureros al dilemei este…
