Pentru toți cei care știu cât de greu e să trăiești cu o tulburare mintală. Pentru cei care aleg empatia, nu ura. Pentru cei care n-au mai putut să tacă, pentru că tăcerea a început să doară mai tare decât vorbele.
Noi nu facem politică. N-avem steaguri, doctrine, tabere. Ne pasă de suflet. De echilibru. De vindecare.
Dar ce facem când exact acestea — sănătatea mintală, demnitatea, starea de bine — devin ținte? Când „autist” e strigat ca insultă de un candidat la cea mai înaltă funcție în stat? Când în loc de dezbateri avem show-uri de ură și microfoane folosite ca arme? Când limbajul politic devine o formă de tortură pentru cei deja invizibili?
Nu putem tăcea. Tăcerea acum nu e neutralitate. E complicitate.
Autismul nu e rușine. Nu e insultă. Nu e o etichetă de aruncat. E o realitate neurologică. Face parte din ce suntem, ca oameni. Sunt zeci de mii de familii în România pentru care asta e viața de zi cu zi. Părinți care și-au auzit copilul spunând „mamă” abia la 6 ani. Adolescenți care încă învață să se simtă în siguranță. Adulți care muncesc, iubesc, construiesc — chiar și cu etichete în spate.
Când folosești cuvântul ca insultă, nu lovești un rival. Lovești mii de oameni care nu ți-au greșit cu nimic. Care au fost marginalizați toată viața. Și pe care-i rănești din nou, doar pentru o „poantă” de campanie.
Trăim vremuri periculoase. Nu pentru că gândim diferit, ci pentru că…
