În sălile Teatrului de Comedie din București se joacă sold out spectacolul „Rinocerii” de Eugène Ionesco, unul dintre hiturile stagiunii. Tudor Chirilă, în rolul principal, se confruntă cu fantasmele unui personaj care refuză să capituleze în fața conformismului și ale unei societăți românești care traversează momente de cumpănă. Între repetiții și spectacole, actorul și muzicianul vorbește deschis despre teatru, muzică, politică și proiectele sale pentru 2026.
Bérenger și refuzul conformismului
Tudor Chirilă interpretează personajul Bérenger cu o intensitate aparte, construind un antierou plin de frici și îndoieli. Replica celebră „nu mă predau” este rostită, mărturisește actorul, cu foarte multă teamă, nu cu bravadă. Recunoaște sincer că nu ar avea curajul personajului său de a rămâne singurul om care refuză să meargă cu turma, mai ales că piesa lui Ionesco nu identifică o anumită extremă politică. Rinocerizarea poate fi fascism, comunism, un hibrid de autocrație sau chiar blazarea dintr-o corporație modernă.
Pentru Chirilă, rinocerizarea înseamnă abandonarea gândirii critice, renunțarea la verificare, la întrebări, la ascultarea părții celeilalte. Actorul reflectează asupra dificultății de a rămâne principial într-o lume în care cei puternici nu mai au de gând să îi ajute pe cei slabi. Societățile dezvoltate economic, exemplifică el prin Suedia, Olanda sau Danemarca, au putut să fie cele care mențin principii stabile, unde democrația funcționează și unde partidele politice sunt finanțate transparent, tocmai pentru a nu apela la piața neagră a banilor.
Într-o țară săracă, observă Chirilă, principiile sunt mai greu de ținut. Într-o țară în război, în situații extreme, cel slab, cel sărac, cel înfometat poate fi cu adevărat principial? De aceea, actorul consideră că este foarte greu să spui cu siguranță „nu voi capitula niciodată în fața unei situații”.
Moștenirea teatrală: de la Radu Beligan la Tudor Chirilă
A primi rolul titular pe care l-a avut Radu Beligan în montarea din 1964 a „Rinocerilor”, în care juca și mama sa, actrița Iarina Demian, ar fi putut fi copleșitor. Însă Tudor Chirilă spune că nu s-a simțit deloc apăsat. I s-a părut frumos că mama a jucat Ospătărița, iar el a ajuns Bérenger. Rolul este unul ingrat din punct de vedere dramaturgic, pentru că personajul nu acționează, ci primește tot timpul informații despre cum lumea din jur se transformă în rinoceri.
Jean, prietenul lui, devine rinocer. Daisy, iubita lui, cu care nici măcar nu știm dacă stă din frică de singurătate sau din iubire, se rinocerizează. Dudard, Botard, colegii lui, toți se rinocerizează. Orașul, societatea se urcă peste el. Bérenger este incapabil să aibă un serviciu care să îi placă, să aibă o viață fără alcool, să fie optimist. Este blazat, fix antieroul perfect. Din punct de vedere teatral, un actor care doar primește este mai greu de construit.
Chirilă nu s-a gândit foarte mult la interpretarea lui Beligan, deși i-a plăcut ce a auzit la teatru radiofonic. Mi-a plăcut și cum a jucat Ion Lucian în aceeași distribuție. În spectacolul actual, Liviu Pintileasa construiește foarte frumos personajul Jean, iar scena dintre cei doi actori este diversă și dinamică.
Despre raportul cu criticii teatrali, actorul are o poziție clară: nu citește cronicile și nu schimbă nimic la felul în care interpretează după ele. Consideră că fiecare spectacol are drumul lui, iar când l-ai terminat și l-ai asumat, asta este. Este foarte greu să schimbi ceva într-un spectacol pentru că îi afectezi și pe colegii tăi. Dacă schimbările sunt majore, ceilalți trebuie să joace altfel. Este și o responsabilitate față de colegi, care poate sunt mulțumiți cu ce au construit.
Comedia și farmecul de scenă
Întrebat dacă este actorul care și-a dorit să fie, Tudor Chirilă răspunde sincer: nu încă, mai are. Dar crede că mama sa este foarte mulțumită cu ce actor a devenit. A depășit o frică care îl paraliza în facultate: teama că nu va putea face comedie. Ironic, în viață a făcut mai multă comedie decât dramă. A jucat în „Însemnările unui nebun” în regia Iarinei Demian, în „Tartuffe” în regia László Bocsárdi, dar a avut și multe roluri de comedie, culminând cu premiul UNITER pentru Malvolio din „A douăsprezecea noapte” în regia Gelu Colceag.
Chirilă nu este un individ comic în viața personală. Nu este „simpaticul mesei”. Și tocmai asta îi dădea semne de întrebare în facultate: dacă nu reușește la o masă să spună două, trei glume bune, cum va fi un bun actor de comedie? A descoperit că nu are nicio legătură comedia cu cât de simpatic ești în viața reală. Farmecul de scenă este ceva ce vine, sau comedia este ceva ce se deprinde, se învață. Are mare nevoie de ritm, de muzicalitate și de atenție la gag.
O lecție importantă a primit-o de la Horațiu Mălăele când repetau la „Pălăria”: niciodată nu încerca să fii comic acolo unde textul nu te ajută. Trebuie să fii comic unde textul îți dă combustie. Când textul este cu tine, atunci mergi și împingi cel mai mult. Când nu ai textul să te ajute, de cele mai multe ori dai în bară.
Ioan Chirilă și talentul pentru scris
Tatăl său, Ioan Chirilă, cel mai valoros jurnalist sportiv român, a tradus mai multe piese pentru Teatrul de Comedie. Ceea ce crede că a moștenit de la el este un oarecare talent de a se exprima în scris, pe care dacă l-ar fi dezvoltat mai mult, poate că ar fi făcut o profesie din asta. Își scrie versurile pentru muzică, dar nu consideră că asta îl situează într-un loc merituos printre scriitori sau poeți. Dacă s-ar fi ocupat și de proză, crede că ar fi rămas cu ceva de la tatăl său. Poate că a rămas cu niște lucruri pe care habar nu are că le avea tatăl său și pe care acesta, dacă ar mai trăi, le-ar vedea la el și le-ar regăsi.
Când i-a spus tatălui său că dă la teatru, acesta i-a spus că are încredere în el, dar dacă pică, îl va obliga să se angajeze. I-a sugerat buticurile din anii ’90. Nu avea competențe să facă altceva decât să fie vânzător. Nu l-a interesat deloc meseria tatălui. I se părea plictisitor să te duci în fiecare zi la redacție. Are o problemă cu deadline-urile și ideea de a scrie la comandă și de a livra. Tatăl său avea o organizare foarte precisă pe muncă, deși era dezordonat prin casă, lucru pe care se pare că l-a moștenit. A fost fericit că a intrat la facultate și că nu s-a dus la butic.
Secretul succesului la Vocea României
La „Vocea României”, Tudor Chirilă câștigă în mod constant cu concurenții săi. Când a venit la show, credea că va face un sezon-două și își va vedea de viața lui. Dar i-a plăcut atât de mult jocul, pentru că este un fel de microexercițiu de regie, de actorie, de pedagogie. Îi învață pe tineri un pic de teatru, de muzică, să o asculte, să o descopere. Le arată ce înseamnă să fii pe scenă și cum să fii pe scenă. Face un fel de coaching cu ei și crede că aceștia capătă foarte multă încredere pe măsură ce stau cu el.
Secretul este dedicarea. Se dedică foarte mult concurenților în perioada live-urilor. Este foarte implicat, uneori vin la sala de repetiții la unsprezece dimineața și pleacă seara la nouă-zece, în cele trei săptămâni de live-uri. Primul live îl poate pregăti în avans, dar după aceea nu mai știe. Nu dă piesele doar în funcție de concurenții săi, ci și în funcție de ceilalți concurenți din alte echipe. Încearcă să nu meargă pe culoarele pe care știe că sunt buni ceilalți. Este o chestie de strategie. Cu Alessia, de exemplu, a așteptat momentul bun să reia ceea ce face cel mai bine, „Ederlezi”, după aceea a adus zona etno, apoi un pic de belcanto.
Trupa și căsnicia muzicală
După atâția ani de muzică, zilele și nopțile cu trupa sunt și bune, și rele, ca într-o căsnicie. S-a mai dus din parfumul primelor zile, dar s-a câștigat o siguranță, o încredere unii în alții. Pe de altă parte, este lupta de a rămâne relevant, de a face o muzică care încă să fie auzită, care să conteze. În același timp, trebuie să facă muzica care le place, pentru că timpul trece și vezi ce lași în urmă.
Este o căsnicie pe care se chinuie să o facă să meargă. Fiecare își dă silința, dar nivelul de implicare nu este același. Trebuie să trăiești cu frustrări, dar și cu convingerea că este un colectiv sudat. Dacă nu accepți defectele celorlalți, te vei duce în speranța că vei găsi pe alții care vor avea alte defecte, dar poate nu vor avea aceleași calități. Recunoaște că nici el nu este un individ ușor de gestionat, dar este foarte serios când vine vorba de meserie și întotdeauna trage ca lucrurile să fie bine pentru toți. Pentru el, era destul de simplu să își facă un proiect solo, dar i-a plăcut întotdeauna ideea de gașcă, de trupă. Așa a și început.
Mulțumit cu ce este
Nu are regretul Cupei Davis. A fost și este foarte bine cum este. Multe lucruri puteau fi mai bine, dar, vorba lui Bérenger, nu are nicio ambiție mare, este mulțumit cu ce este. Sau cel puțin încearcă să fie. În momentul de față al vieții sale stă în sala de teatru în care joacă, se urcă pe scenă cu un rol principal. Are doi copii, o relație fericită, proiecte, o gașcă. Consideră că trebuie să ne uităm și prin comparație, nu doar la ceea ce aspirăm și nu avem. Recunoaște că are o problemă: tot timpul este tentat să se uite la ce nu are, așa că mai bine se uită la ce are.
Fata Morgana pentru el înseamnă toate fanteziile nespuse, toate speranțele neîndeplinite și toate regretele. Maratonul său este muzica și teatrul. În frumoasele duminici face ping-pong cu copiii, bazin, se lenivește cu un croasant și o cafea bună, poate o drumeție sau schi. În general, duminica este despre apropiați: mama, familia, copiii, partenera.
Viața la puls 200 o trăiește la sală și bazin, pe scenă în spectacole și în concertele mari. Marile bulevarde care îi plac sunt Avenue Victor Hugo din Paris, care duce la Arcul de Triumf, Champs-Élysées, străzile mici din Lisabona, bulevardele nesfârșite de la Atlantic din Normandia, bulevardul Mediteranei cu toate plajele. Este atașat de mare. Îi plac și bulevardele din Mont Blanc, de care s-a îndrăgostit în ultimii șapte ani, și toate bulevardele din Corsica.
Impostura din politică și societatea românească
Trăim vremuri foarte fluide, spune Chirilă. Nici nu mai apuci să identifici ce te nemulțumește, lucrurile se rostogolesc cu atât de mare viteză. Nemulțumirea principală rămâne legată de impostura și ticăloșia din politică. Trebuie să îl vadă pe Sorin Grindeanu ajungând în fruntea partidului după ce i-a scos pe toți în stradă și a fost o slugă perfectă. Trebuie să îl vadă pe Rareș Bogdan îndrăznind să scoată capul și să ridice pretenții la leadership în partid, când este un sinecurist la Bruxelles pe banii contribuabililor. I se pare o amoebă din punct de vedere al coloanei vertebrale, care le ține lecții tuturor.
O opoziție care doar a confiscat și nu produce nimic, doar ură și extremism. Un președinte care nu are curajul să spună lucrurilor pe nume. S-ar fi așteptat ca un președinte care a candidat cu sloganul „România onestă” să sară primul în apărarea Emiliei Șercan, lapidată în piață publică de partenerii de coaliție pentru că a expus încă un plagiat sinistru. Toate acestea nemulțumesc. Trăim într-o societate care a abandonat încrederea, în care lumea și copiii nu mai par să fie în siguranță. Este foarte multă frustrare, neînțelegere, impostură. Trebuie să navigăm prin toate acestea și să ne găsim repere de liniște și echilibru.
Când a scris pe rețelele sociale despre „ticălosul domn Grindeanu” și a primit 58.000 de aprecieri, spune că nu a avut niciun sentiment special. I s-a părut oribil să acrediteze o asemenea mizerie, cum că ar fi putut face parte din grupul de lucru creat la guvern pentru a discuta legile justiției. I s-a părut atât de mare absurditatea, încât crede că like-urile vin și de la faptul că oamenii nici nu știau că există această absurditate. Poate că a făcut știrea mai mare decât știrea. În general, când ești victimă a unei operațiuni de compromitere sau manipulare, știrea inițială este mai puternică decât răspunsul. În cazul de față, răspunsul a devenit o știre și pe Grindeanu ar trebui să îl preocupe că postarea a ajuns la peste 1.400.000 de oameni.
Întrebat să dea o știre falsă despre el, răspunde ironic: „Mi-am mai trimis 2.000.000 de euro în conturile din Cayman.”
Libertatea de exprimare și generații
Pe măsură ce timpul trece, Chirilă se simte din ce în ce mai recunoscător pentru libertatea de exprimare. Ne dăm seama nu doar cât contează pentru noi, dar cât contează pentru toți cei care o exercită. Când ești tânăr și ai un singur obiectiv, orizontul este îngust. Când începi să plătești facturi, se deschide puțin. Când îmbătrânești, faci copii, se deschide și mai mult. După aceea începi să faci o analiză: când am început noi să fim adolescenți în România, era mai bine sau mai rău?
Răspunsurile sunt foarte nuanțate. Consideră că generația sa a avut multe avantaje ca tineri față de generațiile de acum. Nu trebuia nimeni să se sperie de bullying online, de situații care au venit cu revoluția tehnologică pe care nimeni nu le-a prevăzut. Revenge porn, grijă la ce poză trimiți, ce se întâmplă într-o noapte când te-ai îmbătat, tot ce spui se poate întoarce împotriva ta. A făcut chiar un cântec despre asta, „Tic Toc”. Copiii trebuie să trăiască la niște standarde. Era mai simplu din punctul de vedere al unui adolescent pe vremuri, când piața de radio era liberă. Mergea la Radio 21, fumau în studio, mai puneau o piesă de opt minute, nu era nimic reglementat.
Copiii de azi vin într-o societate extrem de reglementată, chiar și în România. Sunt șabloane de ascensiune profesională, lucruri pe care trebuie să le urmezi. Sistemul Bologna față de sistemul vechi este o diferență majoră. Vorbea recent cu câteva tinere actrițe la un casting și le-a zis că se gândește că nu se așteaptă să se angajeze într-un teatru din București. Și nu au așteptarea asta. Pe vremea lui găseau posturi, dădeau concursuri. Sistemul Bologna a făcut actori pe bandă rulantă, a supraîncărcat piața. S-a produs mai multă forță de muncă decât s-a creat infrastructură. Câte teatre noi s-au construit în București? Se referă la un teatru ca Teatrul de Comedie, o sală de 300 de locuri cu o scenă de 100 de metri pătrați. S-au construit niște semiteatre, cu semisăli. Pentru tineri este din ce în ce mai greu să își plaseze talentele în locuri generate de statul român.
Filmul Kîzîm și proiectele din 2026
În filmul „Kîzîm”, care intră în cinematografe din 24 februarie, regizat de Radu Potcoavă, Tudor Chirilă interpretează un tată modern, poate încă imatur pentru vârsta lui, pasionat de jocuri, care preferă să evite responsabilitățile părintești și le lasă în seama partenerei. Nu suntem într-o industrie în care să refuzăm multe roluri, spune el. Nu este ca și cum sunt niște Brad Pitt pe aici care aleg din zece scenarii. Își dorește să joace pentru a-și întreține mușchiul actoricesc, care se întreține ca mersul la sală.
I-a plăcut foarte mult cum a fost scris personajul de Elias Ferchin și i s-a părut că poate să facă un mitocan simpatic, nonșalant, un pic educat, cu puțină școală. Mai scapă o glumă pentru care extrema stângă l-ar pune la zid, mai o dă în bară. Are o nevastă care îl mai controlează ușor, îl ține cu fire nevăzute. Mai joacă un pic gaming. Nu este atât de implicat în creșterea fiului. Omul este pe relaxare, lucrează de acasă, face bani, îl doare la bascheți. Are un soi de „je-m’en-fichisme”.
Pentru 2026, marile pariuri profesionale sunt clare. Unul s-a încheiat deja, „Rinocerii”, și speră să îl joace cât mai mult și să plece cu spectacolul în țară. Speră să facă show-ul de la Arenele Romane, pentru care au pus deja biletele în vânzare. Anul acesta trupa face 20 de ani și speră să reușească să facă cât mai multă muzică. Vrea să pornească un proiect cultural la Porumbacu, unde a făcut o căsuță și mai caută un teren, pentru că își dorește să construiască o scenă ușoară și ulterior un teatru care să deservească și comunitatea. O admiră foarte mult pe Chris Simion pentru Grivița 53 și cumva crede că este și datoria lor să încerce.
Teatrul ca dezvoltare personală și oglindă socială
Teatrul este și o formă de dezvoltare personală, de a lucra cu tine prin personajele tale, consideră Chirilă, deși depinde de la caz la caz. „Rinocerii” a apărut după ce s-a întâmplat în România în 2024 și după ce a început scindarea țării, ascensiunea extremismului, venerarea unor figuri legionare. Jumătățile de măsuri istorice, amestecul de ceaușism cu comunism, cu naționalism.
În repetiții au început dezbaterile legate de ce se întâmplă social și politic în țară, despre figuri ca Georgescu și Simion, oameni care și-au însușit un fals patriotism și confiscă ideea de patriotism și naționalism prin gesturi care respiră impostură. Dar care au găsit un public fertil, pentru că cealaltă tabără nu a făcut decât să decredibilizeze o țară care și-a pierdut încrederea în politicieni. Iese la iveală un sistem de justiție făcut pentru politicieni și atunci nu poți să condamni radicalizarea în care unii spun că mergem cu oricine, cu oricât de rău este, dar care n-a mai fost.
Ce l-a învățat „Rinocerii” a fost să nu privească lucrurile ca în piesa celor de la Taxi. Piesa lui Dan Teodorescu vine să îi pună pe cei care apar în ea într-o situație în care pretind că știu mai bine. Or, ceea ce face textul lui Ionesco este că nu știm. Nu putem să pretindem că suntem buni. Când Daisy îi zice lui Bérenger „noi suntem mai buni decât ceilalți”, el se dă un pic în spate, pentru că sună un pic fascist. Suntem mai buni doar pentru că ceilalți au devenit rinoceri, și în cinci minute se va duce și se va rinoceriza.
Toate discuțiile vin de la doar o piesă. Toate rolurile te fac să ai un discurs cu tine, pe lângă ceea ce creezi, cumva ancorat în actualitate. Asta s-a întâmplat și la „Tartuffe”, pentru că Tartuffe a fost impostorul care se folosește de religie, face marketing religios ca să fure averea lui Orgon. Se ridică în „Tartuffe” această întrebare: suntem un stat secular? Cât de mult contează biserica în conducerea politică a țării? Când s-a inaugurat catedrala a fost o mare adunare politico-religioasă, cu politicieni în prim-plan. Suntem cu adevărat un stat secular?
via Libertatea
