Publicată în România la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, cartea Mariannei Jaeglé – distinsă cu Prix Orange du Livre (2024) și Premiul Madeleine Daniélou (2025) – propune o meditație lucidă despre cum tirania poate ucide valori, prietenii și chiar vocații. Romanul ficționalizează ultimele ore ale lui Seneca, transpunându-le într-o scrisoare de adio adresată lui Lucilius.
Pe 12 aprilie 65 d.Hr., soldați trimiși de Nero pătrund în vila filosofului. Ordinul e limpede: Seneca trebuie să-și curme viața. Solicită un răgaz pentru a-și așeza gândurile, iar textul rezultat – axat pe relația cu discipolul devenit împărat – devine un bilanț moral al unei cariere trăite între idealul stoic și realpolitik-ul Romei imperiale.
În plan biografic, romanul urmărește revenirea lui Seneca din exilul corsican la chemarea Agrippinei, care îl dorește mentor pentru fiul ei, Domitius. „A-l învăța să vorbească” înseamnă, la Seneca, a-l învăța să gândească și să-și alinieze gândurile cu faptele. În primii ani, proiectul pare promițător: un tânăr conducător capabil de empatie și echilibru, un Senat funcțional, o speranță pentru Roma.
Treptat, idealul se fisurează. Domitius devine Nero, iar consilierul care visase la un „împărat înțelept” asistă la alunecarea spre violență și cultul puterii. Jaeglé dramatizează această metamorfoză folosind contrapunctul mitologic al lui Apollo și Marsyas:…
